”Când făceam cercetarea etnografică în Dobrogea, pentru alcătuirea colecțiilor de artă populară dobrogeană, întotdeauna mă fascinau casele și auzeam discuții că sunt orientale, că nu sunt românești. Astfel, am început să mă ocup de arhitectura caselor din Dobrogea și am avut alături de mine, mari profesori universitari și specialiști în arhitectură, care au fost atrași la Constanța.
Am ales Oltina, pentru că de acolo am achiziționat cele mai multe piese românești care ilustrează etnografia Dobrogei. Oltina a fost menționată pentru prima dată într-o scriere turcească, în 1573. Era o comună românească, foarte bine definită. În Oltina mă simțeam ca acasă, într-o Dobroge frumoasă, românească.
Casa pe care am hotărât să o strămutăm la Mănăstirea Dervent este o locuință de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar reprezentativă pentru toată partea Dunării, pentru toate localitățile din acea regiune.
Este o casă cu prispă, foișor, tindă, cu două camere, dar și cu beci. Am reușit să o cumpărăm în anul 2004 cu ajutorul starețului Mănăstirii Dervent, care a spus că acest muzeu trebuie făcut pentru românismul din Dobrogea.
Mănăstirea Dervent a finanțat achiziționarea casei tradiționale, cu o sumă care s-a ridicat la acea vreme la 100.000 de lei. Dacă nu o cumpăram atunci, casa se prăbușea, pentru că fusese construită în 1890-1895.
Muriseră toți bătrânii, urmașii erau la Constanța sau la București și acea casă tradițională dobrogeană nu îi interesa. Am reușit să o achiziționăm și să o strămutăm la Oltina, bucată cu bucată.
Am avut sprijinul multor arhitecți, ingineri constructori, care erau pensionari și s-au alăturat proiectului nostru, au fost cu noi la Oltina, am demontat casa și am dus-o la Mănăstirea Dervent”, a declarat pentru Asociația Dobrogea de Patrimoniu, directorul Muzeului de Artă Populară Constanța, Maria Magiru.
Mutarea unei case vechi, un proces anevoios
Mutarea unei case pe cale să se dărâme nu este o operațiune prea simplă. Totul a fost ambalat în pachete, care au fost numerotate.
Paradoxul il reprezinta faptul ca substanta originara este mentinuta doar in zonele sarace. In localitatile turistice mai “avute” – nu numai litorale – asaltul urbanului si suburbanului este de neoprit. Iar populatia, oricat de traditionalista ramane in unele aspecte cotidiene, in cazul constructiilor, modernul e imbratisat de cele mai multe ori fara rezerve. Din pacate, a lasa un zid de piatra aparenta, adica netencuit, asa cum a fost gandit, poate parea un simbol al saraciei si, de aici, oprobiul comunitatii. E purul si tragicul adevar.